Confesiune

Pe-al tau umar imi rezem amarul din nou,

Da! umarul pe care am plans si odinioara.

Rabdatoare, ma astepti in acelasi colt de birou,

Intre-o ceasca de cafea si-o coaja de portocala.

“O iubesc si mi-e dor de ea”,

Ma confesez tie,

“Am avut-o, insa n-o mai pot avea,

Coala alba de hartie…”

“Ochii-i iubitori, de lumina plini, de bucurie,

Si obrajii-i mirosinzi a copil, a inocenta…

La un loc, ai mei au fost… dar ai mei o sa mai fie?,

Coala alba de hartie…”

Acum scriu zbierand cat ma tin plamanii,

Doar-doar auzi-ma-va, sperand…

Auzi-ma-vor toti surzii si pricepe-vor nebunii:

“Imi lipsesti mai mult ca orice pe-acest Pamant!”

Nimanui nu ii pasa.

Tipi cat te tin plamanii,
Urli a necazuri si durere, dar parca-i in zadar.
Tu esti doar un pion,iar ei iti sunt stapanii,
Esti impins sa iei parte la un joc amar…murdar.

Sperantele-ti sunt tarate prin noroi si mucegai,
Ai ochii plini de lacrimi si de sange,
Adesea te intrebi pentru ce oare mai stai,
Stiind ca nu ii vei putea infrange.

Ai ales…ai ramas…
In socoteala lor ramai tot o alta cifra.
Nu ai nume. Nu ai suflet. Nu ai glas.
Acum esti, acum nu… in doar o clipa.

Batranetea incepe ca toamna...

Am tras aer in piept, m-am uitat inapoi si am pasit timid, plin de regrete, de pe nisipul fierbinte in balta tulbure, 'cufundata-n depresia lui septembrie. Ai venit! Ma intampini cu stropi reci de ploaie, nori grei, apasatori...o toamna cu gust amarui, de cafea rece. Daca e sa ma intrebi pe mine, as spune ca jazz-ul a fost inventat intr-o zi de miercuri a lui septembrie.

Dar astazi e joi, doar a doua zi pe care toamna o va petrece de cealalta parte a geamului meu. Dar ma voi conforma, voi incerca sa ma obisnuiesc cu aceasta prezenta morbida, dar atat de frumoasa din perspectiva cromaticii. Cat de curand, voi deschide geamul si ii voi permite sa intre si-n casa mea. Dar nu acum! Vreau sa ma amagesc cu gandul ca vara nu a plecat definitiv, iar august cel calduros il va mai inlocui pentru macar o zi sau doua pe septembrie; ca griul uracios al strazilor se va mai transforma inca o data sub razele soarelui intr-un auriu, precum cel al nisipului intr-o zi de plaja.

Pana atunci, imi inec depresia intr-un pahar de must, in fata geamului, cu privirea ratacita intr-un amestec de culori ireal. Totusi, oftez...

"Bătrâneţea incepe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi." (Octavian Paler)

Iti marturisesc in al 12-lea ceas...

Inchid ochii. Instantaneu, chipul tau imi tranziteaza mintea. Ridic mainile de pe tastatura, le intind hotarat, gentil totodata, pentru a-ti simti din nou obrajii arzanzi. Degetele-mi sa-ti pieptene parul, iar urechea ta sa astepte o soapta... o soapta care sa te strabata pana in moalele calcaielor.

Infantil, pueril, dar atat de drag mie, ma saruti pe frunte, iar printr-un gest al unei mame protectoare, ma cobori catre pieptul tau: o inima ce bate zgomotos imi racordeaza auzul in linistea cu ecou a unei camere cu cinci pereti. Al cincilea perete esti tu, pentru ca tu mi-ai oferit priza de la care m-am alimentat ori de cate ori aveam bateriile descarcate; pentru ca tu mi-ai oferit spatiul si posibilitatea de a-mi agata tablouri ce surprind povestile vietii mele, pe care le-ai imbratisat cu drag la acel moment. Nu as fi vrut sa te varuiesc dupa bunul meu plac, ti-am lasat culoarea intacta… un verde crud, mereu proaspat, ce se potrivea de minune cu rosul pasional al gesturilor tale.
Si fix acest al cincilea perete avea o fereastra, o fereastra prin care soarele a patruns nestingherit de atatea ori…dar a si plouat, a tunat, a fulgerat. Insa, mi-ar fi placut ca tu sa fi vazut acelasi cer instelat, sub care, inconstient, m-am pierdut adesea… dar tu ai preferat sa-mi transformi stelele intr-un praf inecasios si sa-mi schimonosesti Luceafarul. M-au durut stelele calcate de tine in picioare, dar traiam cu ideea ca mai am un soare de rezerva. Dar ziua nu a mai venit, iar Soarele meu n-a mai rasarit. Nu i-ai mai dat tu voie!
Am ramas in acea noapte orbitor de intunecata, in care singurul meu refugiu e sa ma invart haotic, ca-ntr-un labirint, printre butoanele tastaturii, scriind.

Poeziile lu' Panfil

Adulter

Frumos răsărit...
A inimii putrezită scoarţă o înmoi,
Ca si după furtună venit...
Ca după furtună, nori sângerii şi ploi.

O secundă,nimic mai mult...
Ale ţărmului dezgolite riduri se preling
În valurile tremurânde...nepunticioase- în absurd.
Adulter, neputinţă, obsesie sau nesting?!

Puteam pe veci stelele să le-nhămăm...
Şi Marte topindu-se uşor in neştire...
Ne-a mai rămas doar sa pictăm
O frântură de iubire.


Înapoi

Mirosul asfaltului după ploaie, banca şubredă de la bloc,
Aceleaşi alei gri pe care astăzi mă întorc...
Acelaşi teren, aceeaşi poartă la care jucam miuţa,
Aceleaşi scrânciope timide, pe care ne dădeam huţa…
Locul unde mi-am rupt mâna, aceeaşi scară păcătoasă,
Acelaşi geam de la care mă striga mama la masă…
Acelaşi zid scorojit după care-am tras prima ţigară,
Însă nu şi inocenţa ce-am simţit odinioară.
Respir cu poftă, trăgând în piept un aer atât de cunoscut,
Şi totuşi mă sufoc între toţi aceşti coloşi de lut.



Înger de ocazie

Stinge lumina să te pot auzi mai bine,
Închide uşa să mă pot uita la tine!
Mi se-nnegresc buzele de-atâta pasiune,
Lasă-mă să te iubesc cu gândurile-mi nebune!
Te ridic de jos, trăgându-te către pieptul meu,
Te ascult cum respiri sacadant de greu…
Scoţi cuvinte din gură printre randurile de vomă,
Dacă te-mbătam mai tare poate că intrai în comă.
Stai în fotoliul rece să te-ncălzeşti puţin!
Ai ochii daţi peste cap, tulburi de-atât venin.
Degetele-ţi albe, unghiile movulii,
Stiu că ţii la mine, doar că tu nu ştii.
Nu te-am luat în serios, dar nici în glumă nu te-am luat,
Te-am luat din fotoliu şi te-am dus direct in pat.
Dă-mi voie să mă prezint, îngerul tău păzitor,
Înveşmântat cu pielea unui simplu muritor.


Neputincios

Pleoapele-mi alunecă sub strigăt de vioară,
Dinţii-mi încleştaţi de ura bolnăvicioasă,
O ură primitivă într-o inimă hidoasă,
Sub praful discordiei zbătându-se…murdară.

Filmul vieţii mele rulează sacadat,
Întrerupt de pauzele subconştientului meu.
Privind în urma secvenţe, mi se pare tot mai greu
Să-mi dau seama, totuşi, de ce-am plecat.

Aş vrea să fi urmărit cum ţi se agravează boala,
Să te fi privit cu ochii-mi reci, nepăsători,
Conştient că nu vom fi biruitori…
Acum, dă-mi un burete ca să-mi şterg greşeala.

Timpul mi s-a oprit sub o pală de vânt,
Aripi îngheţate zgârie cerul plumburiu,
Vocea să ţi-o sărut…dar e prea târziu.
Am mâini neputincioase şi, totuşi, mă frământ.


Noi

Te urmăresc cum îmi arunci priviri peste umăr,
Beau o cafea într-o ceaşcă albă şi tot număr…
Una,două,trei…cinci priviri!,
Înmulţite cu doi: zece ochi aglomeraţi de amintiri.

Oricine ai fi, orice nume ai purta,
În hohote de râs ne-am înveli la o cafea.
Cu tine orele-ar părea minute, minutele secunde…
Te-ai juca prin părul meu cu mâinile-ţi plăpânde?

Mi-ai povesti despre-a ta prietenă, despre noul ei iubit,
Despre Ana, despre Dana, despre ce aţi mai bârfit.
Eu te-aş privi, aş zâmbi din când în când,
Aş părea interesat, vrând-nevrând…

“Ai auzit de iubita lui Mihai?”,te-aş întrerupe dintr-o dată…
Iar tu,cu gura întredeschisă, ai tăcea îngrijorată…
Si-ntr-una râsete, bârfe şi taclale
Până ce buzele mele se suprapun cu ale tale.

Şi ne-am cupla, ne-am despărţi, ne-am împăca şi ne-am iubi
Timp de şase luni, în fiecare zi.

Dar acum îmi beau cafeaua caldă şi tot număr,
Câte priviri reci îmi mai arunci peste umăr.


Parodia alcoolului

Mă-ntorc acasă pe cel puţin şapte cărări,
Trecând în mod repetat prin atâtea stări.
Cu Bacchus la braţ defilăm pe lângă şanţ,
Îmbibaţi în veselie, dar fără nici măcar un şfanţ.

Cu capu-n jos, privirea ridicată şi totuşi tulburată,
Joc în propriul film în care-am mai fost actor odată.
Încerc să mai fac un pas, dar picioarele nu mai răspund
Auzind acelaşi glas, care striga : “Până la fund !”

La orizont se-ntrevăd două ajutoare: un stâlp şi-un gard
Însă nu mă ambalez : Mai jos de pământ unde să cad ?!
Înaintand în zig-zag, tot mai tulbure pare zarea.
“Băi, de ce pula mea n-aţi inventat teleportarea?”

În balta codrilor albastră zace bolta-nstelată,
Parc-aş fi un eminescu dup-un kil’ de afinată.
Un eminescu care face slalom printr-atâtea sticle,
Cu sifilis în dar de la Veronica Micle.


Punct.

Aceşti patru pereţi se-nchid pe zi ce trece.
Aerul greu, aerul rece...
De ce nu am făcut ce era de făcut?
Ai rămas în tăcere, tu, chip de lut.

Ca un copilaş ce-nvaţă să meargă,
O iau de la capăt, cînd lumea nu mi-e-ntreagă.
Şi-aştern cuvinte grele din litere amare,
Totul în umbra amintirii tale.


raiul păcătoşilor

gustă cu poftă din fructul interzis,
descătuşează-te de regulile de demult,
încearcă tot ce nu-i permis
şi-apoi ia-o de la-nceput!
râde-i diavolului în faţă când îţi dă târcoale,
întrebându-l atâta poţi?,
cu toţii vom ieşi din balamale,
şi când spun cu toţii, mă gândesc la toţi.
vom deveni mai buni în iadul zugrăvit din beton,
vom deveni mai păcătoşi în raiul cotidian,
vom dansa nebuneşte în paşi de şotron,
nebuneşte ca într-un film indian.
inspiră adânc culoarea superficialităţii,
cântă o odă închinată coloşilor,
într-un circ haotic al realităţii,
aici, in capul tău, in raiul păcătoşilor!

Finalul unei povesti de foarte scurt metraj.

La un interval de cinci minute, duc incheietura mainii stangi la nas si inchid ochii: un gest de care ma voi dezobisnui de maine, pentru ca mirosul parfumului tau va disparea de pe cureaua ceasului meu. De maine, parfumul tau va fi inlocuit de un miros inodor (paradox!), un miros de piele care nu-mi va aminti decat de ceasornicaria de pe pietonala.

Fac o pauza din scris, pentru a mai inspira o farama din amintirea ta.

Am revenit. Parfumul tau dispare, cu fiecare clipa pe care o acord incercand sa mi te invii prin intermediul simtului oflactiv. La fel si tu din memoria mea. Vei disparea. E firesc. Peste o saptamana imi voi aduce aminte de tine putin confuz, dand din umeri in semn de "am pierdut ceva?!". Cand te voi vedea, voi zambi. Cand te voi saluta, nu voi clipi. Iar cand voi trece pe langa tine, nu ma va mai interesa daca intorci capul dupa mine. E firesc.

Acesta e doar un alt final, al unei alte povesti (fictive) de foarte scurt metraj. Atat inceputul, cat si continutul le las la libera ta imaginatie.

Faithless

Gata. Incepem.
Weekend-ul asta am tras o fuga pana in Bucuresti, oras pe care nu-l mai vazusem de vreo 12 ani (pe vremea aceea metro-ul functiona cu fise, daca-mi aduc bine aminte). Nu, nu am fost sa ma inscriu la vreo facultate, asta s-a intamplat la Cluj. Am ajuns in Capitala, cu ocazia Ciuc Summer Fest. Nu sunt un adept al festivalurilor, dar anul asta au poposit in tarisoara noastra cei de la Faithless. Recunosc, este primul concert al unei formatii straine de renume, la care am fost.
Nu mai are rost sa-ti povestesc despre patania mea cu biletul, cred ca te-as plictisi.
Am ajuns! A ajuns si el. La vazul unei siluete subtiri, pe care atarna greoi un sacou negru, multimea a exultat. Da, era el! Cel pe care l-au asteptat fanii sa revina inca din 2008. Maxi Jazz era din nou in Romania.
Cu doi ani in plus la cariera muzicala (totusi, nesemnificativ, as spune eu) si cu un album nou, Maxi&co au dat de la bun inceput semnalul unei seri halucinante. Si cum altfel ar fi putut fi?! Cu o popularitate, desigur, inferioara celei a live-urilor lu' Salam, melodii precum God Is A DJ, Insomnia, Mass Destruction, Not Going Home, sau We Come One au tinut Zone Arena in priza timp de aproape doua ore. Fiecare mana ridicata, fiecare bataie din palme, sau fiecare strigat semiorgasmic erau absorbite de maestrul Maxi, incarcandu-l de energie (cred ca te simti intr-adevar ca un zeu, vazand atata amar de lume, care te aclama, care striga la unison cuvintele pe care le rostesti la un banal microfon). Se citea pe chipul lui de 53 de ani bucuria de a interpreta.
"This tune is called We Come One. Everytime you hear we say "we come", I want you to say "one" at the top of your voice and throw one finger in the air." Asa au incheiat Faithless seara.
P.S. Daca, prin absurd, asistam la concertul unei pitzipoance ce isi scrie (cica) numele de scena cu doi "n", se crede "hot" si isi pierde glasul in "ten minutes", degetul pe care i l-as fi aratat ar fi fost probabil altul.