Poeziile lu' Panfil

Adulter

Frumos răsărit...
A inimii putrezită scoarţă o înmoi,
Ca si după furtună venit...
Ca după furtună, nori sângerii şi ploi.

O secundă,nimic mai mult...
Ale ţărmului dezgolite riduri se preling
În valurile tremurânde...nepunticioase- în absurd.
Adulter, neputinţă, obsesie sau nesting?!

Puteam pe veci stelele să le-nhămăm...
Şi Marte topindu-se uşor in neştire...
Ne-a mai rămas doar sa pictăm
O frântură de iubire.


Înapoi

Mirosul asfaltului după ploaie, banca şubredă de la bloc,
Aceleaşi alei gri pe care astăzi mă întorc...
Acelaşi teren, aceeaşi poartă la care jucam miuţa,
Aceleaşi scrânciope timide, pe care ne dădeam huţa…
Locul unde mi-am rupt mâna, aceeaşi scară păcătoasă,
Acelaşi geam de la care mă striga mama la masă…
Acelaşi zid scorojit după care-am tras prima ţigară,
Însă nu şi inocenţa ce-am simţit odinioară.
Respir cu poftă, trăgând în piept un aer atât de cunoscut,
Şi totuşi mă sufoc între toţi aceşti coloşi de lut.



Înger de ocazie

Stinge lumina să te pot auzi mai bine,
Închide uşa să mă pot uita la tine!
Mi se-nnegresc buzele de-atâta pasiune,
Lasă-mă să te iubesc cu gândurile-mi nebune!
Te ridic de jos, trăgându-te către pieptul meu,
Te ascult cum respiri sacadant de greu…
Scoţi cuvinte din gură printre randurile de vomă,
Dacă te-mbătam mai tare poate că intrai în comă.
Stai în fotoliul rece să te-ncălzeşti puţin!
Ai ochii daţi peste cap, tulburi de-atât venin.
Degetele-ţi albe, unghiile movulii,
Stiu că ţii la mine, doar că tu nu ştii.
Nu te-am luat în serios, dar nici în glumă nu te-am luat,
Te-am luat din fotoliu şi te-am dus direct in pat.
Dă-mi voie să mă prezint, îngerul tău păzitor,
Înveşmântat cu pielea unui simplu muritor.


Neputincios

Pleoapele-mi alunecă sub strigăt de vioară,
Dinţii-mi încleştaţi de ura bolnăvicioasă,
O ură primitivă într-o inimă hidoasă,
Sub praful discordiei zbătându-se…murdară.

Filmul vieţii mele rulează sacadat,
Întrerupt de pauzele subconştientului meu.
Privind în urma secvenţe, mi se pare tot mai greu
Să-mi dau seama, totuşi, de ce-am plecat.

Aş vrea să fi urmărit cum ţi se agravează boala,
Să te fi privit cu ochii-mi reci, nepăsători,
Conştient că nu vom fi biruitori…
Acum, dă-mi un burete ca să-mi şterg greşeala.

Timpul mi s-a oprit sub o pală de vânt,
Aripi îngheţate zgârie cerul plumburiu,
Vocea să ţi-o sărut…dar e prea târziu.
Am mâini neputincioase şi, totuşi, mă frământ.


Noi

Te urmăresc cum îmi arunci priviri peste umăr,
Beau o cafea într-o ceaşcă albă şi tot număr…
Una,două,trei…cinci priviri!,
Înmulţite cu doi: zece ochi aglomeraţi de amintiri.

Oricine ai fi, orice nume ai purta,
În hohote de râs ne-am înveli la o cafea.
Cu tine orele-ar părea minute, minutele secunde…
Te-ai juca prin părul meu cu mâinile-ţi plăpânde?

Mi-ai povesti despre-a ta prietenă, despre noul ei iubit,
Despre Ana, despre Dana, despre ce aţi mai bârfit.
Eu te-aş privi, aş zâmbi din când în când,
Aş părea interesat, vrând-nevrând…

“Ai auzit de iubita lui Mihai?”,te-aş întrerupe dintr-o dată…
Iar tu,cu gura întredeschisă, ai tăcea îngrijorată…
Si-ntr-una râsete, bârfe şi taclale
Până ce buzele mele se suprapun cu ale tale.

Şi ne-am cupla, ne-am despărţi, ne-am împăca şi ne-am iubi
Timp de şase luni, în fiecare zi.

Dar acum îmi beau cafeaua caldă şi tot număr,
Câte priviri reci îmi mai arunci peste umăr.


Parodia alcoolului

Mă-ntorc acasă pe cel puţin şapte cărări,
Trecând în mod repetat prin atâtea stări.
Cu Bacchus la braţ defilăm pe lângă şanţ,
Îmbibaţi în veselie, dar fără nici măcar un şfanţ.

Cu capu-n jos, privirea ridicată şi totuşi tulburată,
Joc în propriul film în care-am mai fost actor odată.
Încerc să mai fac un pas, dar picioarele nu mai răspund
Auzind acelaşi glas, care striga : “Până la fund !”

La orizont se-ntrevăd două ajutoare: un stâlp şi-un gard
Însă nu mă ambalez : Mai jos de pământ unde să cad ?!
Înaintand în zig-zag, tot mai tulbure pare zarea.
“Băi, de ce pula mea n-aţi inventat teleportarea?”

În balta codrilor albastră zace bolta-nstelată,
Parc-aş fi un eminescu dup-un kil’ de afinată.
Un eminescu care face slalom printr-atâtea sticle,
Cu sifilis în dar de la Veronica Micle.


Punct.

Aceşti patru pereţi se-nchid pe zi ce trece.
Aerul greu, aerul rece...
De ce nu am făcut ce era de făcut?
Ai rămas în tăcere, tu, chip de lut.

Ca un copilaş ce-nvaţă să meargă,
O iau de la capăt, cînd lumea nu mi-e-ntreagă.
Şi-aştern cuvinte grele din litere amare,
Totul în umbra amintirii tale.


raiul păcătoşilor

gustă cu poftă din fructul interzis,
descătuşează-te de regulile de demult,
încearcă tot ce nu-i permis
şi-apoi ia-o de la-nceput!
râde-i diavolului în faţă când îţi dă târcoale,
întrebându-l atâta poţi?,
cu toţii vom ieşi din balamale,
şi când spun cu toţii, mă gândesc la toţi.
vom deveni mai buni în iadul zugrăvit din beton,
vom deveni mai păcătoşi în raiul cotidian,
vom dansa nebuneşte în paşi de şotron,
nebuneşte ca într-un film indian.
inspiră adânc culoarea superficialităţii,
cântă o odă închinată coloşilor,
într-un circ haotic al realităţii,
aici, in capul tău, in raiul păcătoşilor!