luni, 14 iunie 2010

Prin Vatra Dornei



Nu reusesc sa ma las de fumat pentru ca nu vreau (paradoxal,nu?), drept pentru care scot din buzunarul stang pachetul de tigari. Il scutur (un gest-reflex, ca sa ma asigur ca mai am tigari), dupa care o aleg tocmai pe ea. Trag primul fum pentru a-mi face curaj si pasesc in ploaie. Instictiv, primul contact cu picaturile imi amintesc de tine. Da, de tine! Dar nu despre tine vreau sa vorbesc. Tu nu ai avea loc langa mine, in ploaie. Tu ai prefera sa chemi un taxi. Eu, insa, nu.
Drumul meu parea, la inceput, ca duce catre nicaieri... in fata mea, printre siroaiele de apa, se iveau vreo doua-trei buldozere. Plictisite, dupa o zi de lucru in care nu si-au facut treaba (din nou paradoxal,nu?), gramezile de fier pareau ultimul retus in procesul de creare a unei imagini dezolante. Pavelele proaspat inghesuite contrastau cu eternul drum in lucru si cu ruinele unui cazinou, peste care niste distinsi s-au gandit sa puna un cearsaf. Alarmele zbierau si ele in gura mare din cauza furtunii. Sau poate de ciuda, ca pana si hotii au plecat din orasul asta bun de nimic. De ce n-ar fi plecat? O mai fi ramas ceva de furat in urma jmekerilor?
Odata ajuns in fata blocului, imi iau ramas bun de la furtuna. Ea imi raspunde, in greata, cu un fulger.




Cele descrise mai sus sunt imaginare/ipotetice. Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare. Traim in cea mai frumoasa statiune montana din Galaxie, cu cele mai bune drumuri, cu cel mai frumos cazinou si unde nu ploua niciodata.

Banchet





Sambata, 12 iunie, am avut ocazia de a-mi vedea aproape toti colegii de generatie (12 D-ul nu a luat parte la banchet). A fost o seara dansanta, asa cum spune prietenul meu Victor. Am ciocnit cu aproape toata sala un pahar de bautura, am primit urari de bine (ipocrite sau nu), m-am imprietenit cu unul din fotografi (Florin din Campulung) si am depanat amintiri cu cei mai apropiati dintre colegi.
P.S. Da, au fost si multe persoane pe care nu le-nghit, dar care nu au avut cum sa-mi strice seara banchetului.

miercuri, 9 iunie 2010

Un ARTIST pe nume Bublé


Cred ca vorbesc in numele mai multor persoane atunci cand spun ca m-am saturat de toate toapele cu aere de dive gen Lady Gaga, Rihanna, de catelul plouat autointitulat Pitbull, dar si de toate melodiile (ale lor si nu numai) infecte, din punctul meu de vedere, difuzate non-stop la posturile de radio, sau pe care se fataie/se rup distinsele prin cluburi.

Tocmai de aceea vreau sa vorbesc despre un ARTIST. Cu siguranta nu veti vedea nici o printesa, dand din sunci pe melodiile sale. Numele sau este Michael Bublé. Nu-ti voi prezenta datele sale biografice, pentru ca de asa ceva se ocupa wikipedia, de exemplu. Vreau doar sa-ti impartasesc gandurile mele fata de acest mare cantaret, pe care mi/ti/ni l-a oferit Canada.

In primul rand, cand spui Michael Bublé, spui eleganta. Si asta pentru ca eleganta este specifica unor timpuri cam cu vreo jumatate de secol in urma, din punct de vedere vestimentar cat si din punct de vedere muzical. Intr-un context modern, Bublé reinvie acele timpuri prin talentul sau, dar si prin bun gust. Talentul sau consta intr-o voce exceptionala, un timbru vocal unic, dar si o prezenta scenica cum rar intralnesti in prezent. Atunci cand intre el si public e o distanta de doar un microfon, Michael Bublé este precum un peste in apa. Transmite celor prezenti o energie, cum nu o face nimeni. Si, cu siguranta, femeile se gandesc la o seara petrecuta cu el, precum un puscarias la ziua eliberarii. Dar nu trebuie sa ma crezi pe cuvant. Trebuie doar sa dai play videoclipului.

marți, 8 iunie 2010

Maladie


Zac speriat pe gandurile-mi incetosate,
Lumina palpainda ma aduce inapoi,
Din timpuri negre la realitate.
Senzatii vechi...senzatii noi...

Soarele-mi apune intr-un verde bolnavicios,
Plangand spre a mea fereastra cu raze neputincioase.
Astazi timpul meu n-are decat miros:
A buze descompuse, a corbi si a oase.

Pleca-voi, imi promit,inaintea tuturor.
Zbateti-va intre chin si agonie!
Imi iau bilet dus catre lumea lor,
Lipsita de orice maladie.