Muma unui betiv

I
Intr-un sat uitat de lume, intr-o cas-aflata-n panta,
Dar cu parabolica, ca asa se poarta,
Plange si suspina Ţaţa Floarea intr-un colt,
Injurand de cele sfinte si muscand din sort.
Caci sa cumpere paine, Costel al ei iubit,
A plecat cu banii si nu a mai venit .
Fasolea de pe plita arde de vreo ora,
Cum iti ard calcaiele cand te-ncingi la hora.
Buclele-i carunte cad pe albu-i san,
Cruci si dumnezăi pe buze-i se ingan.
Insa mama soacra langa ea vegheaza,
Si c-o tuica din Ardeal o imbarbateaza.
II
Ceasu’ din vitrina suna noaptea jumatate,
In termopanu’ din odaie oare cine bate?
„Eu sânt, fă, fimeie, Costel a’ tău iubit.
Era inchis la paine si m-am cam matolit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea ostire este beata-moarta.
Dar deschideti poarta, ca is bat-topor,
Bate crivatu’ si ma pis de mor!”
Tata Florea sare cu gura spurcata,
„Ce faci tu, fa, nora?” zice soacra beata.
Apoi ea la fereastra atunci a iesit,
Si ca o maica buna astfel i-a vorbit.
„Ce spui tu, betivule? Du-te-n alta parte!
Bratul tau prin crasme zeci de beri imparte.
Vad putin in ceata, esti copchilu’ meu?
Daca n-ai venit cu painea, nu-ti sunt muma eu!
Insa dac-am pacatuit eu vreodata,
Domnu’ sa ma ierte pentru ca-s cam bata,
De ce n-ai venit cu painea dupa care te-am trimis?
Daca tu-mi esti copchil, dupa cum ai zis,
In cotet sa dormi, inghesuit de porci,
Si fara painea-n traista sa nu mi te intorci!
III
Intorcandu-se la crasma, vrand sa scape de nebuna,
Il zareste pe Ion, cum din sant se-aduna...
Lupta iar incepe-ba o bere, ba un sprit,
Pana cad ca niste spice, de securi loviti.

Clovnul trist

Întunericu-mi apasă morbid pe umeri,
Îmi trage mâna în timp ce vreau să scriu,
Mă simt singur precum un lac fără de nuferi.
E beznă şi e pustiu.

De câteva luni nu mă mai cunosc-îmi pare,
Nu înţeleg cine sunt, sau cine vreau să fiu.
Văd doar gri chiar şi acolo unde e culoare.
E beznă şi e pustiu.

Îmi machiez durerea cu zambete mimate,
Fericirea de secole nu o mai ştiu.
Îmi port aceleaşi haine-cu despresie pătate.
E beznă. E pustiu.

Jucatorul de noroc

De dupa bar totul pare banal, firesc... inca unul dintre cei multi care ar alege oricand cea mai simpla cale de „a face un ban cinstit”; un peisaj dezolant pe care il regasesti in orice bodega din Romania, in care personajele principale constau intr-o barmanita de vreo patru zeci de ani (fara studii superioare) si Jucatorul ce nu isi poate vedea viitorul de iluziile „potului cel mare”. Cel din urma mentionat mai vine la pachet cu prietenul sau de nadejde, cel care, odata intrat in bodega, mesteca fara prea multa putere de convingere cuvinte precum „Mai mult de 500 nu bagi in seara asta!”; de prisos! Jucatorul va avea mereu grija fie sa plece cu banii inmultiti de cel putin doua ori, fie sa ramana gol pe dinauntrull buzunarelor. Iar, de cele mai multe ori, cea de-a doua varianta se pliaza perfect pe profilul Jucatorului.
Eu, cel care scrie, sunt prietenul de nadejde. Cel care, asa cum am mentionat, am incercat deseori pe durata unei seri de gambling sa il fac prin orice metoda sa se ridice de pe scaunul metalic cu musama vopsita visinie (speciala pentru dosul Jucatorului). Insa, atentia sa era focalizata pe nimic altceva decat clasicele fructe oranduite pe ecran: septarii, care, potrivit Jucatorului, erau cei mai valorosi dintre toate simbolurile, portocalele si strugurii care, de asemeni potrivit Jucatorului, in formatie de patru sau cinci pe aceeasi linie, i-ar fi oferit cale libera catre „State”, si ciresele care reprezinta o cota nesemnificativa, ce lasa mereu loc pentru a fi batute*.
Si cat de receptiv ar mai fi putut fi Jucatorul la orice apelativ al prietenului sau de nadejde (prostule, retardatule, handicapatule etc.), in timp ce se savura fiecare imbucatura din salata de fructe? Nici macar mirosul infundat de fum de tigara, bere Noroc si somer de 47 de ani nu ar fi atins narile Jucatorului si, vorba fi intre noi, sunt destul de mari.
Si, in cele din urma, totul se rezuma la o simpla bataie cu palma. Utlima din seria multora, odata cu sunetul carora Jucatorul trasarea in speranta ca o valiza din bani va pica din cer. Utlima bataie, cu o mana pe butonul inrosit de atatea palme, cu speranta ca aparatul „sa ii mai dea ceva”, iar cealalta pe clanta, cu gandul luat chiar si de la banii (nu putini) pe care Jucatorul i-a mai investit inca o data.

*a fi batute=expresie folosita de jucatorii de noroc, ce consta in ghicirea culorii pe care o are urmatoarea carte afisata de aparat, prin apasarea unuia dintre butoanele „Rosu” sau „Negru”.

Pedeapsa gândului

Dezbracă-te de hainele ce miros a ezitare!

Astfel și eu voi face, vom rămâne goi...doar noi,

Sub cerul care, până și el s-a dezbracat de soare.

Noi...un singur strat de piele, suficient pentru-amândoi.

Pentru tine voi aprinde lumânări cu chip de stele,

Împânzite laolaltă peste trupul tău și-al meu.

Două trupuri contopite, ce promit ca n-o să-nșele.

Și nu-nșela-vor niciodată...eu te-am înșelat mereu.

N-am contenit a te-nșela cu alte trupuri femeiești,

Căci ești un simplu ideal și nicicând nu te voi avea.

Nici tu n-ai încetat pentru o clipă să mă pedepsești

Pentru imprudența de a nu mă opri din a te vrea.

Putred portocaliu

Portocaliul, ce culoare...

Verisoara cu rosul sangelui varsat peste veacuri si-n veci,

Verisoara cu galbenul preasfantului soare...

O culoare pe care ei au facut-o terci.

Ei, o gasca de sclavi fuduli,

Ce vaslesc dupa cum le canta marinarul,

Ce-au profitat de naivitate, prostindu-i pe creduli...

Vaslesc in deriva, nevazand ghetarul.

Iar el, marinarul, un comunist deghizat in democrat,

Ce s-a intors la tine, insa doar cu fundul.

Iti saruta gatul inainte sa fii spanzurat.

Ti-a luat aproape totul, mai putin cuvantul.

Iar aghiotantul lui, un om prea mic pentr-o functie-asa inalta,

E marioneta ideala in mainile papusarului suprem,

Il trage de sfori, iar apoi il lasa balta.

El, omul sortit pentru a-l avea la cherem.

Si cati nu mai sunt, si cati nu vor mai fi,

Analfabetul Educatiei, prim-amant-a tarii...

Sunt doar alte doua din hienele portocalii,

Pe care nu vom reusi a le da uitarii.