Iti marturisesc in al 12-lea ceas...

Inchid ochii. Instantaneu, chipul tau imi tranziteaza mintea. Ridic mainile de pe tastatura, le intind hotarat, gentil totodata, pentru a-ti simti din nou obrajii arzanzi. Degetele-mi sa-ti pieptene parul, iar urechea ta sa astepte o soapta... o soapta care sa te strabata pana in moalele calcaielor.

Infantil, pueril, dar atat de drag mie, ma saruti pe frunte, iar printr-un gest al unei mame protectoare, ma cobori catre pieptul tau: o inima ce bate zgomotos imi racordeaza auzul in linistea cu ecou a unei camere cu cinci pereti. Al cincilea perete esti tu, pentru ca tu mi-ai oferit priza de la care m-am alimentat ori de cate ori aveam bateriile descarcate; pentru ca tu mi-ai oferit spatiul si posibilitatea de a-mi agata tablouri ce surprind povestile vietii mele, pe care le-ai imbratisat cu drag la acel moment. Nu as fi vrut sa te varuiesc dupa bunul meu plac, ti-am lasat culoarea intacta… un verde crud, mereu proaspat, ce se potrivea de minune cu rosul pasional al gesturilor tale.
Si fix acest al cincilea perete avea o fereastra, o fereastra prin care soarele a patruns nestingherit de atatea ori…dar a si plouat, a tunat, a fulgerat. Insa, mi-ar fi placut ca tu sa fi vazut acelasi cer instelat, sub care, inconstient, m-am pierdut adesea… dar tu ai preferat sa-mi transformi stelele intr-un praf inecasios si sa-mi schimonosesti Luceafarul. M-au durut stelele calcate de tine in picioare, dar traiam cu ideea ca mai am un soare de rezerva. Dar ziua nu a mai venit, iar Soarele meu n-a mai rasarit. Nu i-ai mai dat tu voie!
Am ramas in acea noapte orbitor de intunecata, in care singurul meu refugiu e sa ma invart haotic, ca-ntr-un labirint, printre butoanele tastaturii, scriind.